În evul mediu s-au consacrat două mari stiluri arhitectonice, cel romanic şi cel gotic.
Stilul Romanic
A apărut în sec.X-XII în Franţa, prin îmbinarea unor elemente ale arhitecturii romane cu influenţe bizantine şi orientale.
Caracteristici:
*arcul în formă de semicerc;
*masivitatea construcţiei;
*ziduri împodobite cu basoreliefuri,reprezentând animale,fiinţe
imaginare,picturi şi scene apocaliptice.
Stilul Gotic
A apărut în Franţa în sec.XII-XIV.
Caracteristici:
*folosirea arcului frânt în formă de ogiva;
*menţinerea construcţiei pe stâlpi;
*existenţa turlelor ascuţite asemeni unor suliţe;
* ferestre cu vitralii.
miercuri, 28 ianuarie 2015
Cultura în Evul Mediu
În evul mediu, numărul ştiutorilor de carte este foarte mic, şi după epoca migraţiilor, pentru câteva sute de ani, aceştia se recrutează aproape exclusiv din rândul clericilor. Aceştia ştiu să scrie, să citească, să vorbească în latină şi deţin prin aceasta monopolul asupra culturii scrise, care până prin secolul XII are un caracter savant. Numărul lor este foarte mic, câteva procente din totalul populaţiei, ei reprezentând o foarte subţire elita intelectuală.
Cultura urbană
Ocupaţiile caracteristice, mentalitatea aparte dezvoltată la adăpostul zidurilor şi în peisajul urban atât de deosebit s-au oglindit şi într-o cultură urbană specifică. La nivelul arhitecturii şi al artelor plastice, expresia ei cea mai desăvârşită este catedrală, opera comunitară care subliniază cel mai bine identitatea oraşului. În planul educaţiei, trebuie amintită o relativă laicizare a învăţământului, găzduit acum de şcoli urbane care nu mai sunt patronate neapărat de biserică şi care sunt orientate spre formarea deprinderilor practice necesare unor cetăţeni activi şi pricepuţi într-ale meşteşugurilor, negoţului şi schimbului de bani (scris, citit, cunostiinte matematice necesare contabilităţii etc.). Literatura depăşeşte stadiul oralităţii, fixând în scris producţii tipice, precum cronicile şi istoriile urbane, destinate glorificării oraşului natal (exemplele cele mai cunoscute fiind ale lucrărilor lui Machiavelli sau opera lui Villani). Fabliaux, povestirile comice cu tentă moralizatoare sunt un alt produs specific oraşului, după cum tot în acest spaţiu se afirmă literatură de moravuri, de tipul Romanului vulpii sau Decameronului lui Boccacio. Această cultură oferă bazele dezvoltării ulterioare a
umanismului şi Renaşterii, fenomene urbane prin excelenţă, care proslăvesc demnitatea şi libertatea omului, care în interpretarea lor apare însă aproape exclusiv ca un locuitor al oraşului.
Cultura rurală
Cultura din mediul rural este una orală, folclorica. Mediul rural este unul al basmelor şi legendelor transmise din generaţie în generaţie, cu riscul modificărilor sau chiar al dispariţiei dacă nu sunt fixate în scris şi dacă la un moment dat ies din 'moda'; o lume a cântecelor şi a dansurilor populare care iniţial erau comune atât ţăranilor cât şi aristocraţilor. Treptat, elita, care în primele secole medievale rezideaza tot în mediul rural, îşi reconstituie o cultură proprie, prin care să se diferenţieze de neprivilegiaţi, ale cărei componente sunt fixate în scris şi urmează deci un drum de acum diferit de cea folclorica. Elementele folclorice continua să influenţeze însă această cultură scrisă, mai ales la nivelul literaturii şi muzicii, şi la rândul ei, cultura paturilor de sus constituie model şi sursa de inspiraţie pentru cea a maselor neprivilegiate.
Un exemplu al acestei întrepătrunderi este oferit de legendele din ciclul Mesei Rotunde, cu largă circulaţie în spaţiul celtic din Anglia şi Bretania franceza, care au inspirat numeroase romane cavalereşti, dar dintre care unele se pare că au fost la rândul lor inspirate fie de aceste romane, fie de o pretinsă istorie a regilor Britaniei compusă în secolul al XI-lea.
Cultura orală rămasă predominanta contribuie la menţinerea vreme îndelungată a unor concepţii mitologice despre timp şi spaţiu, ca şi a unor idei particulare despre lumea supranaturală şi raporturile ei cu cea reală. Lumea satului rămâne mult timp una a credinţelor în balauri, diavoli, strigoi şi vrăjitoare, şi doar intervenţia conjugată a bisericii şi şcolii a eliminat aceste reziduuri ale mentalităţilor arhaice. În Europa răsăriteana, unde biserica n-a procedat cu aceeaşi insistentă la vânătoarea de vrăjitoare ca în Occident, lumea satului a mai păstrat şi în secolele XX-XXI structuri de gândire care au caracterizat în alte spaţii evul mediu.
Cultura urbană
Ocupaţiile caracteristice, mentalitatea aparte dezvoltată la adăpostul zidurilor şi în peisajul urban atât de deosebit s-au oglindit şi într-o cultură urbană specifică. La nivelul arhitecturii şi al artelor plastice, expresia ei cea mai desăvârşită este catedrală, opera comunitară care subliniază cel mai bine identitatea oraşului. În planul educaţiei, trebuie amintită o relativă laicizare a învăţământului, găzduit acum de şcoli urbane care nu mai sunt patronate neapărat de biserică şi care sunt orientate spre formarea deprinderilor practice necesare unor cetăţeni activi şi pricepuţi într-ale meşteşugurilor, negoţului şi schimbului de bani (scris, citit, cunostiinte matematice necesare contabilităţii etc.). Literatura depăşeşte stadiul oralităţii, fixând în scris producţii tipice, precum cronicile şi istoriile urbane, destinate glorificării oraşului natal (exemplele cele mai cunoscute fiind ale lucrărilor lui Machiavelli sau opera lui Villani). Fabliaux, povestirile comice cu tentă moralizatoare sunt un alt produs specific oraşului, după cum tot în acest spaţiu se afirmă literatură de moravuri, de tipul Romanului vulpii sau Decameronului lui Boccacio. Această cultură oferă bazele dezvoltării ulterioare a
Cultura rurală
Cultura din mediul rural este una orală, folclorica. Mediul rural este unul al basmelor şi legendelor transmise din generaţie în generaţie, cu riscul modificărilor sau chiar al dispariţiei dacă nu sunt fixate în scris şi dacă la un moment dat ies din 'moda'; o lume a cântecelor şi a dansurilor populare care iniţial erau comune atât ţăranilor cât şi aristocraţilor. Treptat, elita, care în primele secole medievale rezideaza tot în mediul rural, îşi reconstituie o cultură proprie, prin care să se diferenţieze de neprivilegiaţi, ale cărei componente sunt fixate în scris şi urmează deci un drum de acum diferit de cea folclorica. Elementele folclorice continua să influenţeze însă această cultură scrisă, mai ales la nivelul literaturii şi muzicii, şi la rândul ei, cultura paturilor de sus constituie model şi sursa de inspiraţie pentru cea a maselor neprivilegiate.
Un exemplu al acestei întrepătrunderi este oferit de legendele din ciclul Mesei Rotunde, cu largă circulaţie în spaţiul celtic din Anglia şi Bretania franceza, care au inspirat numeroase romane cavalereşti, dar dintre care unele se pare că au fost la rândul lor inspirate fie de aceste romane, fie de o pretinsă istorie a regilor Britaniei compusă în secolul al XI-lea.
Cultura orală rămasă predominanta contribuie la menţinerea vreme îndelungată a unor concepţii mitologice despre timp şi spaţiu, ca şi a unor idei particulare despre lumea supranaturală şi raporturile ei cu cea reală. Lumea satului rămâne mult timp una a credinţelor în balauri, diavoli, strigoi şi vrăjitoare, şi doar intervenţia conjugată a bisericii şi şcolii a eliminat aceste reziduuri ale mentalităţilor arhaice. În Europa răsăriteana, unde biserica n-a procedat cu aceeaşi insistentă la vânătoarea de vrăjitoare ca în Occident, lumea satului a mai păstrat şi în secolele XX-XXI structuri de gândire care au caracterizat în alte spaţii evul mediu.
Etimologie și periodizare
În cadrul istoriei europene, Evul Mediu este unul dintre cele trei epoci majore: Antichitatea clasică, Evul Mediu și Epoca modernă. Scriitorii medievali au divizat istoria în perioade ca "cele șase epoci" sau "cele patru imperii", considerând că în timpul lor avea să vină sfârșitul lumii. Când fac referire la timpurile lor, ei le denumesc ca fiind "moderne".
În 1330, umanistul și poetul Petrarca a denumit perioada pre-creștină ca fiind "antiqua" (antică), iar perioada creștină a denumit-o "nova' (nouă). Leonardo Bruni a fost primul istoric care a folosit periodizarea tripartida în "Istoria Florentinilor". Bruni și alți istorici târzii au argumentat că Italia a traversat o perioada de revigorare din timpurile lui Petrarca, și de aceea au adăugat o a treia epocǎ. Termenul de "Evul Mediu" a apărut în latină în 1469 ca "media tempestas" sau "perioada mijlocie". Au existat și alți termeni timpurii că " medium aevum"-perioada mijlocie în 1604, și ca "media saecula"-perioadele mijlocii în 1625. Termenul altenrativ "medieval" a derivat din "medium aevum". Periodizarea tripartida a devenit un standard după istoricul german Cristoph Cellarius care a divizat istoria în trei epoci: Antichitatea, Evul Mediu și Epoca Modernă.
Cei mai mulți istorici că Bruni plasează debutul evului mediu în 476,odată cu colapsul Imperiului Roman de Apus. Istorici moderni ca Henri Pirenne plasează debutul evului mediu mai târziu, în secolul al VII-lea când s-a desfășurat expansiunea islamică, sau în secolul al VIII-lea, când carolingienii împărțeau "feude" (inițial erau vite, ulterior făceau referire la proprietăți, averi și ranguri sociale) ceea ce a dus la stabilirea feudalismului ca sistem dominant în Europa.
Sfârșitul Evului Mediu este plasat prin 1500. Depinzând de context, evenimente că prima călătorie a lui Columb în America în 1492, cucerirea Constantinopolului de către turci în 1453 sau reforma protestantă din 1517 au fost considerate ca fiind evenimente ce marchează încheierea evului mediu. Istoricii englezi plasează încheierea evului mediu în 1485 când s-a desfășurat Bătălia de la Bosworth Field. Pentru istoricii spanioli, domnia regilor Ferdinand al II-lea și Isabella I de Castilia și Reconquista a marcat sfârșitul epocii întunecate. Pentru istoricii francezi, Revoluția Franceză a marcat sfârșitul feudalismului în 1790. Alți istorici plasează sfârșitul evului mediu în secolul al XVII-lea când s-au desfășurat Revoluția Burgheză și Războiul de 30 de ani ce a influențat cursul istoriei Europei. Chiar și așa, feudalismul nu s-a încheiat, iobăgia fiind abolită în unele state din Europa răsăriteană abia din secolele XVIII-XIX. În secolul al XIX-lea, întregul Evul Mediu a fost considerat ca fiind "epoca întunecată".
Abonați-vă la:
Postări (Atom)