AUTOMATIZĂRILE caracterizează în prezent mai toate ramurile industriale, îndeosebi cele ce presupun operaţiuni standard, repetitive. Dar când au apărut pentru prima oară pe scena lumii mecanismele programabile, automatizate? Să fi fost cu doar două secole în urmă, în timpul revoluţiei industriale din Europa? Probabil veţi fi surprinşi să aflaţi că maşinăriile automatizate au fost inventate mult mai înainte.
În zorii aşa-numitei epoci de aur a ştiinţelor arabe, care a durat din secolul al VIII-lea până în jurul secolului al XIII-lea, erudiţi din Orientul Mijlociu au tradus în limba arabă lucrări ştiinţifice şi filozofice ce păstrau operele unor greci iluştri precum Arhimede, Aristotel, Ktesibios, Heron din Alexandria şi Filon din Bizanţ. * Având acum acces la aceste opere şi nu numai, lumea islamică — ce cuprindea Spania, nordul Africii, Orientul Mijlociu şi ajungea până în Afganistan — poseda cunoştinţe în baza cărora savanţii au putut să realizeze mașini automatizate.
Potrivit lui Donald Hill, specialist în istoria tehnologiei, acele maşinării puteau „funcţiona timp îndelungat — ore, zile, ba chiar mai mult — fără intervenţia omului“. Cum aşa? Inginerii inventaseră mecanisme de control eficiente, care au făcut posibilă automatizarea. Maşinile erau puse în funcţiune cu ajutorul apei care cădea din rezervoare construite la înălţime şi care furniza astfel energie constantă. Comutatoare automate deschideau şi închideau supape ori schimbau direcţia de curgere a apei. Maşinile utilizau şi sisteme cu legătură inversă, precum şi ceea ce, în opinia istoricului Hill, sunt „strămoşii actualelor dispozitive de siguranţă pentru cazuri de avarie“. Să analizăm câteva exemple.
Ingenioşii Banu Musa
Cei trei Banu Musa (în arabă, „fiii lui Musa“) au trăit în secolul al IX-lea în Bagdad. Ei au inventat peste 100 de mecanisme inspirându-se din lucrările precursorilor lor greci Filon şi Heron, precum şi din munca inginerilor chinezi, indieni şi persani. Potrivit autorului de lucrări ştiinţifice Ehsan Masood, între realizările lor se numără fântâni arteziene care îşi schimbau direcţia jetului de apă la intervale de timp stabilite, ceasuri cu mecanisme şi decoraţiuni ce atrăgeau privirile şi vase care serveau băuturi şi se realimentau automat, folosind ingenioase sisteme de flotoare, supape şi sifoane. Fraţii Musa au construit şi automate rudimentare în mărime naturală, cum ar fi „fata care serveşte ceaiul“ şi flautistul, „probabil prima versiune a unei maşini programabile“, cum o consideră Jim al-Khalili, specialist în istoria ştiinţei.
Aceste sisteme automatizate sunt destul de asemănătoare cu cele de azi. Deşi ele „foloseau în general apa sub presiune, nu electronica, multe dintre principiile de funcţionare sunt identice“, mai precizează Ehsan Masood.
Al-Jazari, „părintele roboticii“
În 1206, Ibn al-Razzaz al-Jazari şi-a încheiat lucrarea cu titlul tradus uneori Compendiu privind teoria şi practica artelor mecanice. Despre această lucrare s-a spus că este „un studiu în proiectarea sistematică de maşini“. Unele dintre soluţiile tehnice ale lui al-Jazari au depăşit cu mult ceea ce au publicat fraţii Banu Musa, descrierile şi diagramele lui fiind atât de detaliate, încât până şi inginerii de azi îi pot reproduce maşinăriile.
În cartea sa, al-Jazari prezintă ilustraţii cu dispozitive pentru ridicat apa, orologii cu apă, ceasuri-lumânări, automate de apă, automate muzicale şi o pompă care transforma mişcarea de rotaţie a roţii de apă într-o mişcare rectilinie alternativă a unui piston care împingea apa cu putere. Istoricii îi atribuie lui al-Jazari meritul de a fi proiectat pompe hidraulice cu trei secole înainte ca acelaşi sistem de bază să apară în Occident.
Al-Jazari a mai construit ceasuri amuzante, totuşi funcţionale. Cel prezentat pe această pagină a fost reconstruit şi expus într-un mall din Dubai. Mecanismul de măsurare a timpului este de fapt un vas perforat, aşezat într-un rezervor cu apă în burta elefantului. Vasul se umple cu apă în 30 de minute, după care se scufundă, ceea ce declanşează o serie de mişcări care acţionează frânghii şi eliberează biluţe din „castelul“ de pe spatele elefantului. Când ciclul de o jumătate de oră se încheie, vasul se repune automat pe linia de plutire, iar procesul se reia. Această maşinărie, precum şi alte mecanisme automatizate atribuite lui al-Jazari i-au adus acestuia renumele de „părinte al roboticii“.
Povestea ingeniozităţii omului este cu adevărat uluitoare! Aceasta însă nu doar ne fascinează, ci ne şi ajută să privim lucrurile dintr-o altă perspectivă, una realistă. Deşi în zilele noastre mulţi se mândresc cu realizările din domeniul tehnologiei, filele istoriei ne amintesc cât de mult le datorăm minţilor sclipitoare, creative din epocile demult apuse.
miercuri, 28 ianuarie 2015
6 mituri false despre Evul Mediu
1. In Evul Mediu oamenii nu faceau baie
Ideea comun impartasita este ca in Evul Mediu oamenii nu prea se imbaiau. Si, prin urmare, miroseau foarte urat. Eh, bine, realitatea era cu totul alta. Nu numai ca in cele mai multe orase erau construite bai comunale unde oamenii se adunau zilnic, dar igiena si curatenia erau foarte apreciate. Unii se imbaia zilnic, altii ceva mai rar, dar cert este ca toata lumea facea baie.
Cu toate acestea, imaginea omului medieval nespalat nu a aparut de nicaieri, ci a avut un fundament. Pe la mijlocul secolului al paisprezecelea, Moartea Neagra facea ravagii in Europa. Intr-un fel sau altul, a fost raspandita ideea ca esti mai expus bolii atunci cand faci baie, pentru ca spalandu-te, porii se deschid. Ca rezultat, la inceputul istoriei moderene, baia a ajuns sa fie considerata daunatoare. Prin urmare, este foarte probabil ca George Washington sa fi mirosit mai urat decat o facea Richard Inima de Leu.
2. Pedeapsa cu moartea era ceva comun
In ciuda a ceea ce se crede, Evul Mediu avea un sistem juridic functional, iar procesele erau cat se poate de corecte. Cele mai multe comunitati medievale aveau un judecator in fata caruia erau adusi infractorii pentru a fi audiati. Pedeapsa cu moartea era cea mai severa forma de pedeapsa si era „pastrata” doar pentru cazurile grave ca tradare, crima sau incendiere.
La fel si decapitarile, erau rezervate, in special, nobililor si capetelor incoronate si doar atunci cand erau acuzati de tradare. Mai mult, executiile nu erau publice, ci aveau loc in interiorul castelului. Abia in timpul Revolutiei Franceze (1789-1795) decapitarile au devenit publice si la ordinea zilei.
3. Femeile erau nedereptatite
Ideea ca femeile erau nedreptatite in Evul Mediu si ca singura lor responsabilitate era sa gateasca, faca curat si sa nasca prunci a aparut in anii 1960-1970. In realitate, femeile erau egale barbatilor si, de cele mai multe ori, femeile preluau afacerile sotilor sau tatilor. Diferenta cea mai mare in ceea ce priveste conceptul de feminism in Evul Mediu si cel modern este ca atunci se credea ca femeile erau „egale in demnitate, dar diferite in functie”, in timp ce acum sunt egale in „demnitate si functie”.
4. Oamenii munceau din greu si mureau tineri
Ideea general impartasita este ca in Evul Mediu media de viata era 35-40 de ani. Faptul nu este chiar atat de departe de adevar, mai ales daca luam in considerare gradul ridicat al mortallitatii infantile. Vorbim totusi despre o perioada in care medicina nu era foarte avansata.
Reprezentarea generala este ca in Evul Mediu taranii munceau din zori pana in seara pe glia vreunui nobil. Adevarul este ca, acestia munceau, ca si noi, opt ore pe zi, cu pauze de masa lungi si o scurta siesta intre. Mai mult, taranii medievali aveau mai multe zile libere decat avem noi. Dumincile erau automat libere, aveau vacante lungi de Craciun, Paste si vara si cele mai multe zile de sfinti erau libere. In timpul liber, erau organizate festivaluri, asa ca oamenii in Evul Mediu nu doar ca munceau mai putin, dar si petreceau mai mult.
5. Oamenii credeau ca Pamantul este plat
In realitate, inca de la inceputul secolului al doisprezecelea pana si cel mai simplu si naiv muritor medieval stia ca Pamantul este rotund si nu plat. Chiar si expeditia lui Columb a fost bazata pe aceasta ipoteza. Cum a aparut, totusi, acest mit? In 1838, Washington Irving a scris un roman despre Christofor Columb. Cartea a fost o fictiune, insa anumite elemente au reusit sa se strecoare si sa se transforme in „fapte istorice”. Cum? Nu stim.
6. Oamenii erau inculti si ignoranti
Nu numai ca oamenii nu credeau in Evul Mediu ca Pamantul este plat, dar a fost o perioada infloritoare pentru stiinta si filosofie. Evul Mediu a dat umanitatii unele din cele mai frumoase opere ale artei, muzicii si literaturii. Boethius, Boccaccio, Dante sau Machiavelli sunt doar cateva exemple in acest sens.
Este, de asemenea, perioada in care universitatile au inceput sa se raspandeasca in Europa, iar cavalerii cruciadelor pun in contact poporul cu civilizatia musulmana si practicile lor stiintifice si tehnice. Compasul sau astrolabul le-am imprumutat de la ei, de exemplu.
Ideea comun impartasita este ca in Evul Mediu oamenii nu prea se imbaiau. Si, prin urmare, miroseau foarte urat. Eh, bine, realitatea era cu totul alta. Nu numai ca in cele mai multe orase erau construite bai comunale unde oamenii se adunau zilnic, dar igiena si curatenia erau foarte apreciate. Unii se imbaia zilnic, altii ceva mai rar, dar cert este ca toata lumea facea baie.
Cu toate acestea, imaginea omului medieval nespalat nu a aparut de nicaieri, ci a avut un fundament. Pe la mijlocul secolului al paisprezecelea, Moartea Neagra facea ravagii in Europa. Intr-un fel sau altul, a fost raspandita ideea ca esti mai expus bolii atunci cand faci baie, pentru ca spalandu-te, porii se deschid. Ca rezultat, la inceputul istoriei moderene, baia a ajuns sa fie considerata daunatoare. Prin urmare, este foarte probabil ca George Washington sa fi mirosit mai urat decat o facea Richard Inima de Leu.
2. Pedeapsa cu moartea era ceva comun
In ciuda a ceea ce se crede, Evul Mediu avea un sistem juridic functional, iar procesele erau cat se poate de corecte. Cele mai multe comunitati medievale aveau un judecator in fata caruia erau adusi infractorii pentru a fi audiati. Pedeapsa cu moartea era cea mai severa forma de pedeapsa si era „pastrata” doar pentru cazurile grave ca tradare, crima sau incendiere.
La fel si decapitarile, erau rezervate, in special, nobililor si capetelor incoronate si doar atunci cand erau acuzati de tradare. Mai mult, executiile nu erau publice, ci aveau loc in interiorul castelului. Abia in timpul Revolutiei Franceze (1789-1795) decapitarile au devenit publice si la ordinea zilei.
3. Femeile erau nedereptatite
Ideea ca femeile erau nedreptatite in Evul Mediu si ca singura lor responsabilitate era sa gateasca, faca curat si sa nasca prunci a aparut in anii 1960-1970. In realitate, femeile erau egale barbatilor si, de cele mai multe ori, femeile preluau afacerile sotilor sau tatilor. Diferenta cea mai mare in ceea ce priveste conceptul de feminism in Evul Mediu si cel modern este ca atunci se credea ca femeile erau „egale in demnitate, dar diferite in functie”, in timp ce acum sunt egale in „demnitate si functie”.
4. Oamenii munceau din greu si mureau tineri
Ideea general impartasita este ca in Evul Mediu media de viata era 35-40 de ani. Faptul nu este chiar atat de departe de adevar, mai ales daca luam in considerare gradul ridicat al mortallitatii infantile. Vorbim totusi despre o perioada in care medicina nu era foarte avansata.
Reprezentarea generala este ca in Evul Mediu taranii munceau din zori pana in seara pe glia vreunui nobil. Adevarul este ca, acestia munceau, ca si noi, opt ore pe zi, cu pauze de masa lungi si o scurta siesta intre. Mai mult, taranii medievali aveau mai multe zile libere decat avem noi. Dumincile erau automat libere, aveau vacante lungi de Craciun, Paste si vara si cele mai multe zile de sfinti erau libere. In timpul liber, erau organizate festivaluri, asa ca oamenii in Evul Mediu nu doar ca munceau mai putin, dar si petreceau mai mult.
5. Oamenii credeau ca Pamantul este plat
In realitate, inca de la inceputul secolului al doisprezecelea pana si cel mai simplu si naiv muritor medieval stia ca Pamantul este rotund si nu plat. Chiar si expeditia lui Columb a fost bazata pe aceasta ipoteza. Cum a aparut, totusi, acest mit? In 1838, Washington Irving a scris un roman despre Christofor Columb. Cartea a fost o fictiune, insa anumite elemente au reusit sa se strecoare si sa se transforme in „fapte istorice”. Cum? Nu stim.
6. Oamenii erau inculti si ignoranti
Nu numai ca oamenii nu credeau in Evul Mediu ca Pamantul este plat, dar a fost o perioada infloritoare pentru stiinta si filosofie. Evul Mediu a dat umanitatii unele din cele mai frumoase opere ale artei, muzicii si literaturii. Boethius, Boccaccio, Dante sau Machiavelli sunt doar cateva exemple in acest sens.
Este, de asemenea, perioada in care universitatile au inceput sa se raspandeasca in Europa, iar cavalerii cruciadelor pun in contact poporul cu civilizatia musulmana si practicile lor stiintifice si tehnice. Compasul sau astrolabul le-am imprumutat de la ei, de exemplu.
Astrologia în Evul Mediu Timpuriu
In Evul Mediu timpuriu, astrologia a fost pretuita la adevarata sa valoare, ba mai mult, influenta ei asupra monarhilor nu a fost deloc diminuata, dimpotriva; astrologia nu a intrat in colaps cum au sugerat unii istorici.
Chiar si in cazul in care au existat indoieli cu privire la folosirea acesteia pentru uzul personal, s-a admis ideea, mai mult ca sigur era folosita pentru prognoza meteo si agricultura. In acest punct, majoritatea cercetatorilor au considerat ca era un element important in cadrul stiintelor vremii.
Boetius, traitor in secolul al 6-lea la Roma, avea sa incerce sa reconcilizeze pozitia astrologiei prin ideea ca filosofia a fost influentata de aceasta stiinta, si invers, care a sustinut cunostintele din epoca respectiva. Aceste scrieri au fost traduse in Anglia in secolul al 10-lea, in perioada de domnie a lui Alfred cel Mare. Boetius sustine ca miscarile planetelor sunt determinate de vointa nemuritoare a Providentei, si ca a tradus ca miscarea celesta a stelelor, influenteaza evenimentele pamantesti prin constrangerea fortelor umane intr-un lant de cauze indisolubile, care pornesc de la Providenta imobila si de aceea trebuie sa fie ea insasi, de asemenea, imuabila. Cu toate acestea, el nu a fost un fatalist, chiar si pentru Providenta divina nu a impus nici o necesitate fatala pentru vointa umana, care a fost intotdeauna daruita prin gratie divina, in timp ce natura a fost constransa de planete sa accepte fatalitatea, dar nu a putut argumenta mareele. A fost de acord, de asemenea, cu Platon care sustinea ca fiecare planeta are propria coarda muzicala, contribuind astfel la armonia cereasca a muzicii sferelor.
Un aspect major al teoriei astrologice in Evul Mediu timpuriu a fost faptul ca astrologia putea fi aplicata la absolut fiecare aspect al vietii umane, ceea ce era deja un pas important. Dar au existat unele domenii in care astrologia era luata in deradere.in manuscrisele perioadei apare Omul astrologic, exista un splendid desen provenind din secolul al 11-lea in care cele douasprezece semne erau grupate in jurul chipului lui Hristos cu mana ridicata pentru a binecuvantare. Apar numele partilor din organism stapanite de diverse semne dar legenda spune ca semnele apar astfel notate in conformitate cu delirul filozofilor !
Astrologia a fost pana acum atat de o parte integranta a medicinei, atat cat era ea cunoscuta si practicata si cele doua au fost nedespartite secole la rand. Pana in secolul al 18-lea, niciun medic nu isi putea lua licenta daca nu trecea examenul de astrologie si nu demonstra ca stie sa foloseasca pozitia planetelor in diagnosticare si tratament.
Ca si alte teorii, si astrologia era folosita intr-o masura mai mare sau mai mica in functie de temperamentul medicului. Constantinus Africanul, de exemplu, care a trait intre 1015 si 1087, ocupa un loc important in istoria medicinei, in principal, pentru ca a tradus si a redactat manuscrisele medicale anterioare. El a studiat cu invatati caldeeni, arabi, persani si sarazini, in Tunis (orasul in care pare ca s-ar fi nascut) si Bagdad. Dar, in lucrarea sa Fii Humana natura, in afara de urmarirea formarii embrionului in uter in raport de pozitia planetelor, inclusiv sfaturi de tipul - cineva care uda constant patul, de exemplu, ar trebui sa manance vezica urinara de peste rau timp de opt zile, in timp ce Luna de ceara dispare, el face relativ doar o trimitere la astrologia medicala si nu ca ar fi studiat temeinic subiectul.
Nu este surprinzator faptul ca Constantinus a studiat in scolile din Orient, deoarece colaborarea intre oamenii de stiinta evrei si arabi a dus la corelare cunostintelor de astrologie si la constituirea unor stralucite scoli de profil in centre cum ar fi Cairo, Bagdad, Alexandria si Kairwan la Fez, si care a dat savanti remarcabili ca israelianul Isaac ben Solomon sau Isaac Judeul, care au studiat si mai apoi, au lucrat, in jurul anului 900, unde au scris carti despre astrologia medicala, care au supravietuit timp de secole. Robert Burton citata la mijlocul secolului al 19-lea din Anatomia melancoliei.
6 motive pentru care ar trebui să apreciem Epoca Medievală
Oamenii contemporani au tendinţa de a se crede întotdeauna superiori faţă de cei care au trăit în trecut. Dacă antichitatea este privită ca o perioadă acceptabilă (deşi a avut loc acum circa 2 milenii), Evul Mediu (între 500-1500), până la Renaştere, este privit ca o perioadă “întuncată” a istoriei omenirii. Dacă ar exista călătoria în timp, nimeni nu ar dori să se întoarcă atunci. A nu se uita că şi în ziua de azi atunci când se pronunţă “ca în Evul Mediu” înseamnă a desconsidera acea acţiune sau fapt. Când spunem despre cineva că trăieşte ca în Evul Mediu, ne referim la faptul că nu are curent electric (deci nici TV, Internet, frigider, maşină de spălat etc.), gaze sau apă curentă în locuinţă. Dar oare Evul Mediu a fost o perioadă atât de malefică? Chiar nimic bun nu s-a întâmplat atunci? În acest articol, am să vă ofer câteva motive destul de pertinente şi de bune prin care chiar v-aţi dori să trăiţi în Evul Mediu:
1) Taxe şi impozite mult mai scăzute. În Anglia, de exemplu, în acea perioadă taxele rar depăşeau 15% din total veniturilor. Cel mai adesea, ele se apropiau în jurul valorii de 10%. În ziua de azi, în multe ţări ale lumii, taxele şi impozitele cumulate se situează între 1/3 şi 1/2 din total veniturilor. Când era mai bine de trăit?
2) Un stil de viaţă mai lipsit de griji. În Evul Mediu puteai să fii ori aristocrat, ori iobag (sclav). Dacă te-ai fi născut aristocrat, n-ar fi trebuit să munceşti o zi din viaţă. În fiecare zi ai fi mâncat alimente delicioase şi ţi-ai fi ocupat timpul cu ocupaţii distractive. Dacă te-ai fi născut iobag, într-adevăr, ar fi trebuit să munceşti pământul 8-9 luni din an, dar, în restul timpului din an ai fi stat degeaba şi te bucurai de roadele pământului.
3) Mult mai puţini criminali în serie. Evul Mediu cunoaşte 5 criminali în serie, 3 dintre ei sunt binecunoscuţi (Elizabeth Bathory, Gilles de Rais şi Sawney Bean). Gândiţi-vă la câţi criminali în serie au existat şi există în societatea modernă. Cu siguranţă, mai mult de 5, poate că de câteva mii de ori mai mulţi. Şi asta din cauza faptului că trăim într-o societate din ce în ce mai nevrotică şi mai psihopată.
4) O societate mult mai stabilă politic şi social. În Evul Mediu, regele sau domnitorul era conducătorul suprem, neexistând atât de multe partide şi fricţiuni politice ca în ziua de azi. Schimbările erau extrem de rare. Dacă în ziua de azi, legile se schimbă tot timpul, în Evul Mediu existau aceleaşi legi pentru întreaga viaţă. Stabilitatea era o regulă în trecut, pe când astăzi, în societatea contemporană, aşa ceva nu prea există.
5) Banii erau bani adevăraţi. În Evul Mediu, banii erau bani. Adică, ei aveau valoare intrinsecă dată de metalul încorporat în ele (aur, argint, aramă etc.) În epoca modernă, odată cu sfârşitul standardului aur, banii au devenit mai mult un concept decât o realitate. Nu avem decât nişte bani de hârtie, fără valoare intrinsecă, având doar valoarea oferită de banca de emisiune. Preţurile la alimente erau relativ constante (cu excepţia perioadelor de foamete şi revoluţionare), iar oamenii nu erau nevoiţi să-şi cheltuie jumătate din veniturile lor pentru plata unor datorii de care nu aveau nevoie. De fapt, societatea medievală s-a schimbat mult în rău, odată cu aşa zisa “Renaştere”, ce a început cu o campanie agresivă împotriva sistemului medieval, cu scopul de a câştiga sprijinul pentru un sistem capitalist. O economie bazată pe producţie a fost înlocuită de o economie bazată pe cantitatea de aur emisă de guvern publicului.
Încă ceva: în Anglia, în anii 1400, câştigul mediu zilnic era în jurul a 6 penii pe zi, ceea ce echivalează cu 130 de lire sterline în ziua de azi. Ia ghiciţi cât e câştigul mediu a unui englez în ziua de azi? 96 de lire sterline! Ca să vedeţi cine câştiga mai mult…
6) Lipsa şomajului. Evul Mediu nu avea problemele de şomaj din ziua de azi. Dacă eraţi iobag, aveţi de lucrat pământul. Dacă eraţi în oraş în clasa mijlocie din oraş, aveaţi un atelier sau un magazin. Dacă făceaţi parte din clasa aristocrată, nu aveaţi probleme: aveaţi bani, vă distraţi şi vânaţi. În marile oraşe ale Europei, cetăţi şi imense catedrale se construiau, astfel încât exista de muncă pentru fiecare om. Doar cei care erau bolnavi nu puteau munci. Dar şi aceştia nu trebuiau să dispere: ei erau îngrijiţi de călugări în mănăstiri sau de propriile familii, dacă aveau suficiente fonduri.
Cavaleri și nobili în Evul Mediu
Începând cu secolul al XI-lea, seniorii (feudalii laici) au început să se distanţeze de restul societăţii prin organizarea instituţiei cavaleriei. Obiectivul principal era de a forma din tinerii familiilor feudale vasali care să-şi îndeplinească datoriile faţă de seniorul lor şi luptători destoinici.
La început, tânărul slujea ca paj la castelul seniorului. El avea datoria să deprindă meseria armelor şi modul de viaţă al nobililor. În jurul vârstei de 20 de ani, când tânărul era apt pentru a participa la război şi dispunea de mijloacele de a-şi procura echipamentul necesar, putea deveni cavaler. Subordonarea cavalerului cerinţelor vasalităţii era ilustrată de faptul că, de regulă, naşul cavalerului era seniorul său. Cavalerii primeau de la seniorii lor proprietăţi.
Apartenenţa la starea nobilimii era însoţită de un şir de privilegii motivate de faptul că nobilii îşi îndeplineau datoriile faţă de societate luptând în războaie pentru apărarea tuturor. Privilegiile constau în: scutirea de impozite, accesul la funcţiile laice şi ecleziastice, dreptul de a purta blazon etc.
Cavalerii erau războinici care luptau călare. S-a calculat că un cavaler avea nevoie pentru a trăi şi a-şi procura cele necesare războiului de un domeniu de cel puţin 150 de hectare.
Războaiele erau frecvente. Pe de o parte, trebuiau respinşi invadatorii, pe de alta, războiul era singurul mijloc de reglare a conflictelor. Războaiele aveau loc primăvara şi vara. Ele erau însoţite de incursiuni de pradă pe domeniile inamicului. Cavalerii aveau un rol important în aceste expediţii, deoarece trebuiau să-şi urmeze seniorii, care îi ridicaseră la acest rang important în societate.
Distracţiile
Vânătoarea era distracţia favorită a feudalilor, deoarece era o ocazie de a călări şi de a folosi armele.
Turnirul însă constituia cel mai bun prilej pentru cavaleri de a-şi demonstra abilitatea, deoarece simula condiţiile luptei directe. Toţi cavalerii doreau să se întâlnească în turnir, pentru că această întrecere constituia de multe ori ocazia de a-şi alege consoarta.
Iarna castelele erau vizitate de trupe de artişti ambulanţi (dansatori), iluzionişti, dresori de urşi sau alte animale etc. Trubadurii şi truverii erau cântăreţii care interpretau, acompaniaţi de un instrument, cântece de vitejie. În ele erau povestite faptele de arme ale unor personaje reale sau imaginare. Aceste cântece reflectau idealurile cavalereşti: onoarea, fidelitatea şi vitejia războinicului. Cel mai cunoscut este Cântecul lui Roland, realizare de seamă a literaturii cavalereşti.
Ceremonia de investire cu rangul de cavaler
“În zorii zilei următoare s-a pregătit baia aşa cum se obişnuieşte la primirea cinstei de cavaler. După ce şi-a spălat trupul, nobila odraslă a îmbrăcat pe piele o cămaşă încreţită de pânză fină de in, pe deasupra o haină lungă ţesută cu fire de aur acoperită cu o mantie vopsită în culoarea purpurii. Purta pantaloni de mătase scumpă, iar în picioare avea pantofi împodobiţi cu figuri de lei aurii… A ieşit dinăuntrul odăilor în văzul lumii… I s-a adus un cal spaniol splendid. Purta acum o za minunată, împletită din verigi duble, despre care se credea că nu poate fi străpunsă de izbiturile nici unei lănci sau suliţe; şoldurile, genunchii, pulpele îi erau acoperite şi de zale de fier; purta la picioare pinteni de aur; scutul cu chipuri de leişori aurii îi atârna de grumaz; pe cap i s-a pus un coif care strălucea de mulţimea pietrelor preţioase; … i s-a dat o lance de frasin cu vârful făcut din fier; în sfârşit, i s-a adus o sabie, care se păstra acolo din vremuri străvechi.” (Jean de Marmoutier)
La început, tânărul slujea ca paj la castelul seniorului. El avea datoria să deprindă meseria armelor şi modul de viaţă al nobililor. În jurul vârstei de 20 de ani, când tânărul era apt pentru a participa la război şi dispunea de mijloacele de a-şi procura echipamentul necesar, putea deveni cavaler. Subordonarea cavalerului cerinţelor vasalităţii era ilustrată de faptul că, de regulă, naşul cavalerului era seniorul său. Cavalerii primeau de la seniorii lor proprietăţi.
Apartenenţa la starea nobilimii era însoţită de un şir de privilegii motivate de faptul că nobilii îşi îndeplineau datoriile faţă de societate luptând în războaie pentru apărarea tuturor. Privilegiile constau în: scutirea de impozite, accesul la funcţiile laice şi ecleziastice, dreptul de a purta blazon etc.
Cavalerii erau războinici care luptau călare. S-a calculat că un cavaler avea nevoie pentru a trăi şi a-şi procura cele necesare războiului de un domeniu de cel puţin 150 de hectare.
Războaiele erau frecvente. Pe de o parte, trebuiau respinşi invadatorii, pe de alta, războiul era singurul mijloc de reglare a conflictelor. Războaiele aveau loc primăvara şi vara. Ele erau însoţite de incursiuni de pradă pe domeniile inamicului. Cavalerii aveau un rol important în aceste expediţii, deoarece trebuiau să-şi urmeze seniorii, care îi ridicaseră la acest rang important în societate.
Distracţiile
Vânătoarea era distracţia favorită a feudalilor, deoarece era o ocazie de a călări şi de a folosi armele.
Turnirul însă constituia cel mai bun prilej pentru cavaleri de a-şi demonstra abilitatea, deoarece simula condiţiile luptei directe. Toţi cavalerii doreau să se întâlnească în turnir, pentru că această întrecere constituia de multe ori ocazia de a-şi alege consoarta.
Iarna castelele erau vizitate de trupe de artişti ambulanţi (dansatori), iluzionişti, dresori de urşi sau alte animale etc. Trubadurii şi truverii erau cântăreţii care interpretau, acompaniaţi de un instrument, cântece de vitejie. În ele erau povestite faptele de arme ale unor personaje reale sau imaginare. Aceste cântece reflectau idealurile cavalereşti: onoarea, fidelitatea şi vitejia războinicului. Cel mai cunoscut este Cântecul lui Roland, realizare de seamă a literaturii cavalereşti.
Ceremonia de investire cu rangul de cavaler
“În zorii zilei următoare s-a pregătit baia aşa cum se obişnuieşte la primirea cinstei de cavaler. După ce şi-a spălat trupul, nobila odraslă a îmbrăcat pe piele o cămaşă încreţită de pânză fină de in, pe deasupra o haină lungă ţesută cu fire de aur acoperită cu o mantie vopsită în culoarea purpurii. Purta pantaloni de mătase scumpă, iar în picioare avea pantofi împodobiţi cu figuri de lei aurii… A ieşit dinăuntrul odăilor în văzul lumii… I s-a adus un cal spaniol splendid. Purta acum o za minunată, împletită din verigi duble, despre care se credea că nu poate fi străpunsă de izbiturile nici unei lănci sau suliţe; şoldurile, genunchii, pulpele îi erau acoperite şi de zale de fier; purta la picioare pinteni de aur; scutul cu chipuri de leişori aurii îi atârna de grumaz; pe cap i s-a pus un coif care strălucea de mulţimea pietrelor preţioase; … i s-a dat o lance de frasin cu vârful făcut din fier; în sfârşit, i s-a adus o sabie, care se păstra acolo din vremuri străvechi.” (Jean de Marmoutier)
Cele mai groaznice metode de tortură din Evul Mediu
Epoca Medievală poate fi considerată, fără teama de a greşi, ca fiind una dintre cele mai violente perioade din istoria Europei.
Pe lângă faptul că oamenii erau afectaţi de igiena personal precară, de foamete şi de sistemul medical primitiv, tortura şi-a făcut loc în
mentalul colectiv a o practică normală.
Mai mult decât atât, torturile şi execuţiile erau considerate un adevărat spectacol, la care oamenii asistau aşa cum europenii din prezent se uită, din fotolii, la filmele de groază.
Pe lângă faptul că oamenii erau afectaţi de igiena personal precară, de foamete şi de sistemul medical primitiv, tortura şi-a făcut loc în
Mai mult decât atât, torturile şi execuţiile erau considerate un adevărat spectacol, la care oamenii asistau aşa cum europenii din prezent se uită, din fotolii, la filmele de groază.
Cum era bătută și tratată femeia în Evul Mediu
Cum putea să rămână fără zestre
În urma căsătoriei, care de cele mai multe ori nu reflecta opţiunea fetei, ci mai degrabă era condiţionată de vrerea părinţilor şi de existenţa zestrei, femeia ajungea în slujba soţului. Prin starea naturală de inferioritate faţă de acesta, considerat capul familiei, femeia era „deposedată“ de partea ei din patrimoniul patern. Soţul avea drept deplin de administrare şi folosire a dotei, însă, din fericire, nu o putea vinde sau înstrăina în nicio circumstanţă. Potrivit pravilelor, chiar din vini minore ale soţiei, ca de exemplu: „de va mearge la vedearea jocurilor să privească fără de voia bărbatului ei“ sau de intra, fără încuviinţarea soţului, în „casă striină, unde nu-i vor fi rudeniile ei“, în caz de despărţire, soţul îi putea dobândi cu uşurinţă zestrea.
Cum la căsătorie fecioria fetelor era o valoare de netăgăduit oferită soţului şi familiei lui, pe parcurs, probitatea moralei matrimoniale şi bunul renume al femeii măritate reprezentau condiţii fundamentale pentru respectarea cinstei familiei şi a reputaţiei bărbatului.
Categorii de pedepse
Convieţuirea paşnică în fiecare casă ţinea de respectarea cu stricteţe a obligaţiilor ce îi reveneau femeii în raport cu bărbatul. Întreg comportamentul acesteia, de la obiceiul de a nu trece drumul tăind calea unui bărbat, până la locul ocupat la masă, corespundea unei anumite orânduieli doveditoare a cinstei, a respectului şi a atenţiei acordată bărbatului, precum şi a faptului că soţul îi era superior şi stăpân.
De cealaltă parte, bărbatul socotea că femeia îi aparţine în totalitate, că are drept de viaţă şi de moarte asupra ei, deşi legislaţia medievală românească „permitea“ uciderea femeii doar în caz de încălcare a fidelităţii conjugale sau de legături incestuoase cu rude „ce să sue sau de cealea ce se pogoară pînă a doa spiţă“. Plecând de la această concepţie învechită, legiuitorul îi recunoştea bărbatului dreptul în aplicarea corecţiilor asupra soţiei sale. De cădea în vină uşoară faţă de el, legea îi recomanda soţului să o bată „cu blindeaţe“, doar „cu pumnul sau cu palma“, paradoxal însă, „cît de mult şi cît de des“. „Iară de va fi vina mare“, „de o va afla în vreun lucru de preacurvie, sau de o va găsi făcînd vreun vicleşug de moartea lui“, bătaia chiar cu „vrăjmăşie“ era întemeiată şi acceptată prin acelaşi cod de legi. Bărbatul nu era dator să dea socoteală decât când o bătea „cu toiagul“, mai ales dacă „se va sfărma lemnul, sau să facă cu dînsul rane să meargă sîngele, sau cînd o va lovi cu lemnul în obraz sau în cap“.
În situaţii de nesupunere mai gravă, soţul era îndreptăţit de asemenea „să‑ş pue muiarea în fiară sau să o închiză, cum ar fi în temniţă“; iar cât priveşte adulterul descoperit de soţ înăuntrul casei lui, glava în care se menţiona „de va ucide pre dînsa şi pre curvariu, acela nu se pedepseaşte adevărat“ îl absolvea practic de orice incriminare. Toate acestea demonstrează cum atitudinea legiuitorului reflectă într-o oarecare măsură învăţătura Bisericii care condamnă orice abatere de la normele morale, dar nu ţine cont de drepturile naturale ale femeii, cum ar fi dreptul la viaţă şi dreptul la a doua şansă. În schimb, probabil pe considerente de fiinţă fără minte, în cazul săvârşirii unor fapte care reprezentau pericol social, precum „cînd în casa ei se vor face bani răi“, „cînd va cumpăra vreun lucru eftin ca să-l vînză mai scump“ ori „de se va mesteca în tocmeala ereticilor, sau la juramînt mincinos“, legea era mai îngăduitoare fiindcă „muiarea se va certa mai puţin decît bărbatul“.
Ce locuri puteau frecventa femeile
Înfăţişarea ademenitoare a femeilor noastre desfăta şi privirile celor din ţinuturile străine plaiurilor mioritice, după cum se poate afla din descrierea călătorului german Erasmus Heinrich Schneider von Weismantel: „În toată ţara femeile sînt peste măsură de frumoase, au părul negru cum e cărbunele, ochii şi sprîncenele la fel de negre, iar faţa lor este ca laptele şi sîngele. Pielea de pe tot trupul lor este albă şi subţire şi la multe din ele afli cele mai frumoase mîini. Chiar şi la ţărani găseşti fete şi femei atît de desăvîrşit de frumoase, cum nu se află nicicînd la noi în Germania.“ Frumuseţea lor proverbială, însă, le sporea acestora şi mai mult vulnerabilitatea existenţială, transformându-le în adevărate tentaţii, mai ales pentru bărbaţii de sorginte nobilă în casa cărora uneori erau nevoite să slujească.
Dominată de mentalităţile vremii, fiindu-i interzis orice rol în viaţa politică, comercială sau economică, precum şi accesul la educaţie, femeii din clasa ţărănească medievală îi rămânea drept cadru de socializare, din ce depăşea propria-i ogradă, locurile în care nu se semnala doar prezenţa masculină şi cele care nu erau asociate cu imoralitatea.
Fântâna, moara, albia râului unde îşi spălau rufele, biserica sau uliţa satului se numărau printre spaţiile colective îngăduite frecventării femeilor, cu acordul soţului, unde acestea se întâlneau şi să stea la taifas. De asemenea, puteau fi prezente, însoţite de bărbaţii lor, la hora din zilele de sărbătoare. Nu se cuvenea însă ca femeia să meargă la baia publică sau în oricare alt loc la „băuturi“ cu bărbaţii, „adecă pre la mease dă veselie“.
În caz contrar, comportamentul acestora, uneori inventat sau exagerat pe alocuri, căci „aşa umblă gura satului, nici că visezi din ce scorneşte o poveste“, devenea subiect de clevetiri, ceea ce le ştirbea reputaţia, stârnind oprobriul public şi agresivitatea soţului. Abaterile de la conduita unei femei măritate erau aspru judecate şi pedepsite de comunitate, pornind de la forme incipiente de şuşoteli şi bârfe pe uliţele satului, până la diverse sancţiuni, precum plimbarea prin sat a femeii necredincioase şi bătaia la tălpi în mijlocul târgului, spre deliciul publicului. De asemenea, dovedirea adulterului femeii îi oferea bărbatului privilegiu „să-şi gonească muiarea den casă cu puterea lui, fără de leage şi fără ştirea judecatorului“.
Succesiune de naşteri şi alăptări
În concepţia matrimoniului din societatea medievală, cu rădăcini în spiritul tradiţiilor străvechi, menirea femeilor era aceea de a procrea, maternitatea constituind adevărata lor identitate. Din vremuri imemoriale, femeii i-a fost atribuit rolul primordial de dăinuire a speciei, imaginea ei fiind transpusă în idoli ai fecundităţii şi adorată ca atare.
Această epocă, însă, mai mult ca oricare, reduce destinul femeii la acela de simplă reproducătoare. Viaţa adultă a femeii se constituia dintr-o succesiune de naşteri şi alăptări, fapt care nu o exonera însă de treburile din gospodărie sau de munca câmpului, aproape echivalentă cu cea a bărbatului. În atare condiţii, nu este de mirare că mănăstirile deveneau o alternativă pentru femeile care doreau să se detaşeze de atribuţiile sociale sau căutau să scape de violenţa domestică.
Deşi hărăzită să-i îngrijească, să-i servească şi să-i hrănească pe toţi cei alături de care-şi ducea existenţa, de multe ori, femeia era nevoită să asiste neputincioasă la moartea propriilor copii, survenită din diverse pricini, printre care boala sau sărăcia. Înfruntând greutăţile modului de trai, femeia-ţărancă a reprezentat pentru această vreme, ca de altfel pentru toate epocile istoriei, simbolul hărniciei, devotamentului, dârzeniei, smereniei şi blândeţii neamului.
„Româncele sînt supuse, prietenoase, îndatoritoare şi foarte harnice. Femeia munceşte la cîmp, vede de copii şi de casă, toarce şi ţese pentru nevoile casei şi pentru vînzare, îşi întocmeşte şi-şi curăţă ea însăşi îmbrăcămintea, creşte păsări, […] toarce din furcă în timp ce merge cu căruţa sau umblă pe jos“, spunea, la 1785, Christopher Seipp, călător străin pe meleagurile noastre.
În urma căsătoriei, care de cele mai multe ori nu reflecta opţiunea fetei, ci mai degrabă era condiţionată de vrerea părinţilor şi de existenţa zestrei, femeia ajungea în slujba soţului. Prin starea naturală de inferioritate faţă de acesta, considerat capul familiei, femeia era „deposedată“ de partea ei din patrimoniul patern. Soţul avea drept deplin de administrare şi folosire a dotei, însă, din fericire, nu o putea vinde sau înstrăina în nicio circumstanţă. Potrivit pravilelor, chiar din vini minore ale soţiei, ca de exemplu: „de va mearge la vedearea jocurilor să privească fără de voia bărbatului ei“ sau de intra, fără încuviinţarea soţului, în „casă striină, unde nu-i vor fi rudeniile ei“, în caz de despărţire, soţul îi putea dobândi cu uşurinţă zestrea.
Cum la căsătorie fecioria fetelor era o valoare de netăgăduit oferită soţului şi familiei lui, pe parcurs, probitatea moralei matrimoniale şi bunul renume al femeii măritate reprezentau condiţii fundamentale pentru respectarea cinstei familiei şi a reputaţiei bărbatului.
Categorii de pedepse
Convieţuirea paşnică în fiecare casă ţinea de respectarea cu stricteţe a obligaţiilor ce îi reveneau femeii în raport cu bărbatul. Întreg comportamentul acesteia, de la obiceiul de a nu trece drumul tăind calea unui bărbat, până la locul ocupat la masă, corespundea unei anumite orânduieli doveditoare a cinstei, a respectului şi a atenţiei acordată bărbatului, precum şi a faptului că soţul îi era superior şi stăpân.
De cealaltă parte, bărbatul socotea că femeia îi aparţine în totalitate, că are drept de viaţă şi de moarte asupra ei, deşi legislaţia medievală românească „permitea“ uciderea femeii doar în caz de încălcare a fidelităţii conjugale sau de legături incestuoase cu rude „ce să sue sau de cealea ce se pogoară pînă a doa spiţă“. Plecând de la această concepţie învechită, legiuitorul îi recunoştea bărbatului dreptul în aplicarea corecţiilor asupra soţiei sale. De cădea în vină uşoară faţă de el, legea îi recomanda soţului să o bată „cu blindeaţe“, doar „cu pumnul sau cu palma“, paradoxal însă, „cît de mult şi cît de des“. „Iară de va fi vina mare“, „de o va afla în vreun lucru de preacurvie, sau de o va găsi făcînd vreun vicleşug de moartea lui“, bătaia chiar cu „vrăjmăşie“ era întemeiată şi acceptată prin acelaşi cod de legi. Bărbatul nu era dator să dea socoteală decât când o bătea „cu toiagul“, mai ales dacă „se va sfărma lemnul, sau să facă cu dînsul rane să meargă sîngele, sau cînd o va lovi cu lemnul în obraz sau în cap“.
În situaţii de nesupunere mai gravă, soţul era îndreptăţit de asemenea „să‑ş pue muiarea în fiară sau să o închiză, cum ar fi în temniţă“; iar cât priveşte adulterul descoperit de soţ înăuntrul casei lui, glava în care se menţiona „de va ucide pre dînsa şi pre curvariu, acela nu se pedepseaşte adevărat“ îl absolvea practic de orice incriminare. Toate acestea demonstrează cum atitudinea legiuitorului reflectă într-o oarecare măsură învăţătura Bisericii care condamnă orice abatere de la normele morale, dar nu ţine cont de drepturile naturale ale femeii, cum ar fi dreptul la viaţă şi dreptul la a doua şansă. În schimb, probabil pe considerente de fiinţă fără minte, în cazul săvârşirii unor fapte care reprezentau pericol social, precum „cînd în casa ei se vor face bani răi“, „cînd va cumpăra vreun lucru eftin ca să-l vînză mai scump“ ori „de se va mesteca în tocmeala ereticilor, sau la juramînt mincinos“, legea era mai îngăduitoare fiindcă „muiarea se va certa mai puţin decît bărbatul“.
Ce locuri puteau frecventa femeile
Înfăţişarea ademenitoare a femeilor noastre desfăta şi privirile celor din ţinuturile străine plaiurilor mioritice, după cum se poate afla din descrierea călătorului german Erasmus Heinrich Schneider von Weismantel: „În toată ţara femeile sînt peste măsură de frumoase, au părul negru cum e cărbunele, ochii şi sprîncenele la fel de negre, iar faţa lor este ca laptele şi sîngele. Pielea de pe tot trupul lor este albă şi subţire şi la multe din ele afli cele mai frumoase mîini. Chiar şi la ţărani găseşti fete şi femei atît de desăvîrşit de frumoase, cum nu se află nicicînd la noi în Germania.“ Frumuseţea lor proverbială, însă, le sporea acestora şi mai mult vulnerabilitatea existenţială, transformându-le în adevărate tentaţii, mai ales pentru bărbaţii de sorginte nobilă în casa cărora uneori erau nevoite să slujească.
Dominată de mentalităţile vremii, fiindu-i interzis orice rol în viaţa politică, comercială sau economică, precum şi accesul la educaţie, femeii din clasa ţărănească medievală îi rămânea drept cadru de socializare, din ce depăşea propria-i ogradă, locurile în care nu se semnala doar prezenţa masculină şi cele care nu erau asociate cu imoralitatea.
Fântâna, moara, albia râului unde îşi spălau rufele, biserica sau uliţa satului se numărau printre spaţiile colective îngăduite frecventării femeilor, cu acordul soţului, unde acestea se întâlneau şi să stea la taifas. De asemenea, puteau fi prezente, însoţite de bărbaţii lor, la hora din zilele de sărbătoare. Nu se cuvenea însă ca femeia să meargă la baia publică sau în oricare alt loc la „băuturi“ cu bărbaţii, „adecă pre la mease dă veselie“.
În caz contrar, comportamentul acestora, uneori inventat sau exagerat pe alocuri, căci „aşa umblă gura satului, nici că visezi din ce scorneşte o poveste“, devenea subiect de clevetiri, ceea ce le ştirbea reputaţia, stârnind oprobriul public şi agresivitatea soţului. Abaterile de la conduita unei femei măritate erau aspru judecate şi pedepsite de comunitate, pornind de la forme incipiente de şuşoteli şi bârfe pe uliţele satului, până la diverse sancţiuni, precum plimbarea prin sat a femeii necredincioase şi bătaia la tălpi în mijlocul târgului, spre deliciul publicului. De asemenea, dovedirea adulterului femeii îi oferea bărbatului privilegiu „să-şi gonească muiarea den casă cu puterea lui, fără de leage şi fără ştirea judecatorului“.
Succesiune de naşteri şi alăptări
În concepţia matrimoniului din societatea medievală, cu rădăcini în spiritul tradiţiilor străvechi, menirea femeilor era aceea de a procrea, maternitatea constituind adevărata lor identitate. Din vremuri imemoriale, femeii i-a fost atribuit rolul primordial de dăinuire a speciei, imaginea ei fiind transpusă în idoli ai fecundităţii şi adorată ca atare.
Această epocă, însă, mai mult ca oricare, reduce destinul femeii la acela de simplă reproducătoare. Viaţa adultă a femeii se constituia dintr-o succesiune de naşteri şi alăptări, fapt care nu o exonera însă de treburile din gospodărie sau de munca câmpului, aproape echivalentă cu cea a bărbatului. În atare condiţii, nu este de mirare că mănăstirile deveneau o alternativă pentru femeile care doreau să se detaşeze de atribuţiile sociale sau căutau să scape de violenţa domestică.
Deşi hărăzită să-i îngrijească, să-i servească şi să-i hrănească pe toţi cei alături de care-şi ducea existenţa, de multe ori, femeia era nevoită să asiste neputincioasă la moartea propriilor copii, survenită din diverse pricini, printre care boala sau sărăcia. Înfruntând greutăţile modului de trai, femeia-ţărancă a reprezentat pentru această vreme, ca de altfel pentru toate epocile istoriei, simbolul hărniciei, devotamentului, dârzeniei, smereniei şi blândeţii neamului.
„Româncele sînt supuse, prietenoase, îndatoritoare şi foarte harnice. Femeia munceşte la cîmp, vede de copii şi de casă, toarce şi ţese pentru nevoile casei şi pentru vînzare, îşi întocmeşte şi-şi curăţă ea însăşi îmbrăcămintea, creşte păsări, […] toarce din furcă în timp ce merge cu căruţa sau umblă pe jos“, spunea, la 1785, Christopher Seipp, călător străin pe meleagurile noastre.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)